Wednesday, September 3, 2014

Ultima carte citita. Descalcitorul.

Cand Mircea Moroioanu si-a lansat cartea, m-am gandit ca este exact ceea ce ar fi trebuit sa fac eu, daca eram mai putin lenes. Daca nu mi-as fi gasit mereu scuze ca duc o viata plina, acum as fi avut cartea mea drept suport pentru cafea. Eu si cei cativa amici carora le-as fi dat-o cadou, in timp ce restul exemplarelor scoase ar fi facut corp comun in vreun dulap.
Am luat, deci cartea, cu o combinate sincera de invidie si curiozitate. Il stiu pe baiatul asta de cand eram amandoi intr-a 9-a. Am invatat sa zangan la chitara alaturi de el, in apartamentul alor lui, in Drumul Taberei. Bunica lui ne facea senvisuri, el fuma pe furis, pe geam. Taica-su era - si este - un tip pe care il vezi la concerte unde mergem si noi. Mircea m-a oferit primele piese care mi-au placut si pe care mi-as fi dorit sa pot canta mai bine decat am facut-o, atunci. Lucreaza in publicitate. A facut o facultate imposibila. Este un baiat spiritual. Dar stie sa scrie? Eu citesc mult si urasc sa imi pierd timpul.

In prima zi libera, am luat cartea langa mine, pe la ora 9, dimineata. O carte roz, cu un desen comics like pe coperta si un nume destul de dificil. Dificil si pretentios. Descalcitorul. Spre seara, citisem 120 de pagini. Am lasat-o cu greu din mana. Primul lucru care m-a lovit a fost cat de personala este. Descalcitorul nu este o carte; este realitatea ca un roman traita de Mircea. Cartea s-a nascut din drama interioara pe care el a trait-o, a destructurat-o, si-a asumat-o si a pus-o, goala, pe hartie. Fara sa caute artificii false si vizibile. Direct, dur si cu un impact extrem. 
Nu ma voi apuca sa va povestesc, nici pe scurt, despre ce este vorba. Pot doar sa va spun ca Descalcitorul incepe surprinzator si curge, curge si captiveaza, se complica, sufera mutatii, devine serioasa si capata sens. Este o carte care surprinde prin lejeritatea stilului si a fluentei. Cum spuneam, nu este o carte cautata. Este Mircea, chit ca il stii sau nu, nebarbierit, cu cearcane, cu cafeaua rece langa el, cu o scrumiera plina de tigari, care isi povesteste vara. Vara si viata, intr-un manifest greu de expus. Putini autori au curajul sa se expuna asa, in fata lumii. Iar majoritatea o fac prin subterfugii si interpusi. Mircea nu se ascunde dupa personaje fictive; iar pentru asta, merita atentia.
Dupa primele doua parti ale cartii, care zburda si deschid alegoria romanului, urmeaza corpul principal. Urmeaza Descalcitorul. Este partea care m-a dus, automat, cu gandul la 'Ratacirile fetei nesabuite', a lui Llosa. Si, sincer, Mircea nu este cu nimic sub magia pe care peruanul stie sa o redea. Este mai putin experimentat, dar asta lucreaza, paradoxal, in folosul lui, pentru ca nu te simti plimbat printr-un roman, de un autor de profesie. Aici asisti la o dezavuare reala a psihicului, in forma pe care, de obicei, majoritatea tindem sa o ascundem lumii si, mai ales, noua. Descalcitorul este sincer, candid, deloc scris ca sa vanda, dar este o carte pe cinste. Pentru mine, este o noapte cu fum, lumina difuza si rom, ascultand un om care isi spune povestea.

Am terminat cartea aseara. Am asezat-o in biblioteca, langa 'Regele Arinilor' al lui Michel Tournier. Descalcitorul este un roman cum mi-as dori sa scriu. 


No comments: