Tuesday, December 10, 2013

Cum e sa fii tata

Am evitat cu incapatanare sa scriu despre asta. M-am rezumat la a citi, sporadic, excelentul blog al lui Dedi Grigoriu, si am ales sa nu intru in categoria celor care isi dezvaluie noua identitate, cea de parinte, cu profanii, adica cei fara copchil. Asta pentru simplul fapt ca, inainte sa am copil, efectiv oscilam intre dezinteres total si sentimenut de calcat pe nervi cand un nou parinte se extazia la orice ragaieli ale progeniturii personale. Astazi, tind sa cred ca cei care nu au copil simt exact ceea ce simteam eu inainte, deci evit sa le prezint, in episoade plictisitoare si fara relevanta, modul in care se desfasoara viata mea. 
Un motiv la fel de justificat pentru tacerea mea este acela ca este imposibil sa prezinti cum se schimba viata ta dupa ce apare o graunta de argint viu in ea. Este ca si cand ai vorbi despre experientele pe Jupiter, in mai, in high life-ul extraterestru, unui localnic din Cacaiesti. Si i-ai povesti in germana. Sunt multe aspecte care se modifica fundamental: de la sfera ta de interes, la timpul liber, la modul in care percepi lumea, la impactul pe care incep sa il aiba evenimente de care nu tineai cont inainte si asa mai departe. Ai acasa o jucarie interactiva care iti monopolizeaza existenta. Felul in care esti absorbit de fiinta aia mica (pe care sincer sa fiu, nu o percepi ca o fiinta de la inceput) si in care dezvolti grija pentru ea, e imposibil de descris. Sau inteles.

Nu sunt dintre cei care au crescut visand o familie numeroasa. Nu sunt dintre cei care, cand au plecat cu copilul acasa, se gandea cum sa decoreze camera micutului. Eu ma gandeam cu groaza ca ies din spital cu mogaldeata careia, in mod cert, i-ar fi mai bine in mijlocul oamenilor care chiar stiu ce fac. Va spun asta ca sa intelegeti unde ma situam si unde am ajuns, vizavi de copii. Astazi, ma duc noaptea si tin mana pe copchil, cand o aud nelinistita; ma simt bine cand ma uit, noaptea, in turneu, la filmuletele cu fi-mea de pe mobil. Simt cu mandrie ca este mai desteapta si mai intuitiva decat mine (desi e posibil ca asta sa nu fie asa greu). Inainte, aveam ochi doar pentru interioarele elegante, nederanjate de joaca neastamparata a copiilor. Sau a fiintelor, in general. Eram, imi place sa cred, normal, chiar daca putin arogant in abordare. Din fericire, sotia mea a fost cea care a reactionat prima la noul omulet din echipaj si care a suplinit paralizia mea temporara.

Astazi, iau in calcul o gramada de lucruri care nici nu imi treceau prin cap, la inceput. Ma entuziasmez cand fi-mea repeta gesturile noastre sau cand imi arata care e culoarea galben. Inca ma feresc sa o iau razna de fericire si sa dau pe afara cand aud intrebarea 'ce face aia mica'; in mare, pentru ca o simt de complezenta. In particular, pentru ca, v-am spus, e imposibil sa povestesc sentimentele pe care mi le ofera noul meu statut.
Am decis astazi sa fac mica incursiune gratie unui articol care mi s-a parut ca spune tot ce nu am spus in perioada asta. Un articol al unul om care imi e simpatic, fara sa am habar cine este. Dar este un om normal, imi place sa cred. Un tip care, poate, va predomina ca tipologie intre parintii de azi. Asta pentru ca, asa cum v-am spus, astazi ma afecteaza involuntar evenimentele negative in care sunt implicati copii. Astazi ajut tiganci singure, cu 3 copii mici in brate, fara sa ma intereseze ca, poate, profita de mine. Da fratele meu, tiganci. Simt ca ajut copiii aia, intr-o societate in care oamenii arunca bani in construirea de adaposturi pentru caini, dar ii alunga pe semenii lor mai putin norocosi. In mod bizar, este mai usor sa ierti unui animal care te-a muscat, decat unui semen care te-a furat. Bunul este mai presus de propria persoana. Ciudata treaba.

Cam asta ar fi, in doua cuvinte si trei cepe, treaba cu a fi parinte. Scurt si total necuprinzator. Nu este un indreptar sau un ghid, daca va trecea prin cap sa testati marea cu degetul; este o mica stare pe care am constientizat-o si pe care trebuia sa mi-o exprim. Mie.


Arunca un ochi si pe:

In turneu
Am fost odata Vama Veche
Un caine, o campanie electorala, un copil
Despre Domnisoara Christina


2 comments:

Mihai said...

nici nu sti cat de tare ma bucur ca articolul meu a fost bobarnacul pentru postarea asta. let's change the world ;-)

Vava said...

:) oamenii ca tine imi dau o stare buna si, cateodata, vin ca o gura de aer proaspat intr-un colt de lume cam pesimist.