Wednesday, September 11, 2013

Facebook, Raed, Rosia si Grivei.

De foarte putin timp incoace observ un fenomen nou in Ro. Dincolo de bascalie, impertinenta, lipsa de argumente si implicarea sentimentalismelor in decizii rationale, romanii dezvolta cultura civica. Iar asta, dragilor, chiar nu e de ici de colo intr-un spatiu total lipsit de asa ceva.

Daca ati avea timp si chef, la sediul SNSPA se gaseste lucrarea de licenta a subsemnatului. Se numeste 'Legitimitatea culturii civice in Romania' (2004). Sigur, nu sunt la fel de cool ca cei care militeaza azi pe Facebook pentru diverse, dar sunt avizat sa vorbesc despre termenii care se uziteaza astazi cu lejeritatea cu care se face echipa lui Piturca de catre toti 'specialistii' in fotbal. Pe scurt, culmea, eu chiar stiu despre ce vorbesc. Si, din pozitia asta, observ, exact ca imparatul ala din poveste - ala cu pareza, de avea un ochi lacrimand si unul razand - ca dezvoltam unul dintre elementele de capatai ale functionarii unei societati: constiinta ca noi formam societatea si ca parerea / vorba / actiunea noastra conteaza. Cel putin in teorie. In practica, invatam din mers ca e mai altfel, dar, chiar si aici, putem sa obtinem ceva ce dorim, ca societate, daca actionam coerent, ca grup. Celor care inteleg prin asta 'galerie', va spun, cu parere de rau, ca violentele sunt cel mai slab cotate la masa bogatilor. Si asta pentru ca, daca arunci cu piatra, statul va sti mereu sa arate celor care ar fi de partea ta ca strici bunurile oamenilor nevinovati, ca ei pot deveni tinta pietrei tale si, deci, ca folosirea violentei impotriva ta este justificata. Cazul protestelor pasnice, dar de durata, care aduna o parte mult mai mare (ca segmente de populatie) din societate, este mereu de dorit.
Revenind, ce ma bucura este ca romanii incep sa aiba pareri bine definite si le si spun deschis. Facebook-ul a reusit ce nicio clasa de cultura civica nu a reusit. Facebook-ul i-a batut pe Brucan si pe Paler. Facebook-ul a scos timiditatea din roman si l-a aruncat, cu putere, in prim planul vietii cetatii.
Cum au ajuns romanii aici, deocamdata, lasa de dorit. Asta pentru ca, desi vocali, majoritatea romanilor inca au de invatat arta dialogului. Ai ceva de spus, perfect. Spune-o. Dar nu urla fara sa asculti ce are de spus si celalalt. S-ar putea sa te surprinda. Nu aduc in discutie implicarea sentimentalismelor in dialogul ideilor. E absurd. Nu amintesc nici de imixtiunea injuriilor. De la 'boule' la un pumn e o distanta mica si, deja, intram pe taramul galeriilor.


Cand a inceput nebunia asta? 
 
O data cu mazilirea lui Raed Arafat. 'Romanul' asta care e mai sufletist ca multi autohtoni, in tara asta destul de sovina, a reusit sa stranga randurile societatii in jurul sau. M-am bucurat sincer cand am vazut ca lumea nu a uitat ce a facut pentru societatea noastra si ca l-a sustinut in strada pe fondatorul SMURD-ului. 
Rosia Montana s-a suprapus cu problema cainilor maidanezi. Aici, lucrurile au fost usor incurcate. Am avut ocazia sa asist la o adevarata tocana idei; guvernul, primarul, puterile straine, lipsa de omenie, toate s-au combinat intr-o aiureala fantasmagorica lipsita de orice coerenta, pentru unii. Pentru altii, insa, cele doua probleme au avut o granita clara si au fost abordate separat si lucid, cum este si cazul. Daca in problema cainilor fara stapan, autoritatile au facut, in sfarsit, ceva, este de observat ca acel ceva s-a intamplat sub presiunea strazii si a mediei, saturate de starea de fapt. Cei nemultumiti de decizia autoritatilor au pierdut din cauza ca nu au propus nimic ca alternativa, si doar au boicotat, de 11 ani incoace, orice solutie propusa. Este o lectie pentru oricine. Important este sa iesi in strada si sa spui ce vrei. Nu ce nu vrei, pentru ca, fara contrasolutii viabile la cele contestate, pari un copil rasfatat. 

In ceea ce priveste Rosia Montana, situatia este mult mai interesanta, pentru ca nu priveste o problema interna. In primul rand este vorba de interese mari, internationale, iar Romania este o parte mica intr-un mecanism bine pus la punct, la plan global. Pe scurt, ce facem aici, nu se mai decide de mult timp la Bucuresti. In plan intern, e interesant ca cei care combat mineritul acolo nu locuiesc in zona; nu stiu realitatile si nu propun solutii alternative viabile, cu impact imediat. Acolo traiesc oameni care au nevoie de bani azi, nu de povesti frumoase. In ceea ce ii priveste pe acesti oameni, e adevarat ca ei nu vad impactul de ansamblu al mineritului acolo; daca ei vor avea ce pune pe masa azi, e greu de crezut ca peste o generatie va mai exista o masa pe care sa puna ceva, in zona, cu stilul de minerit folosit de Gold Corporation. Este, deci, o problema complexa care a adunat multa pasiune in ambele tabere. Apreciez ca formele de exprimare nu au depasit insa stadiul culturii civice emergente, despre care vorbeam. Desi pasionali, oamenii au iesit si au sustinut punctul lor de vedere. Este un foarte mare pas inainte. 
Personal, sunt foarte curios sa vad care va fi rezultatul la nivel macro. Ce va da Romania in schimb, la nivel international, pentru suspendarea proiectului. Pentru ca, asa cum v-am spus, nu guvernul roman decide ce se intampla in tara asta, decat, cel mult, la nivel administrativ intern. Cam ca pe vremea suzeranitatii otomane. Interesant ca guvernul a ajuns sa faca treaba administratiei locale. In ceea ce priveste strada, ea poate impune just as much, cum spun anglosaxonii. Deocamdata, strada s-a descurcat admirabil. Mi-ar placea sa cred ca genul asta de proteste, in care nu cativa frustrati dau tonul violentei mult mai usor de gestionat de catre autoritati decat presiunea celor multi, se va impamanteni si la noi. Ar fi o reusita pentru o tara obisnuita de la inceputul istoriei ei cu paternalismul si cu obedienta.

No comments: