Thursday, February 18, 2010

Cearcane si bujii

Sunt inca 3 in camera. E liniste, desi e vijelie inauntru. De fapt, e liniste pentru ca nimeni nu ne spune nimic. Nimeni nu se uita la noi. Doamna in varsta de dupa birou, cu bucle trecute, care priveste pierdut in computer. Barbatul in halat care intra periodic si se uita in hartii. Nu are trasaturi. Cred ca nu respira si este de plastic, ca hainele de pe el. Abia acum realizez ca exista si o muzica, undeva, in surdina, necesara ca sa ne asigure linistea pe care credeam ca o aud.
Ma uit la ceas. Astept de 37 de minute. Sunt ingrijorat. Nu ar trebui sa fie probleme. Asa cred. Asa m-a lasat sa inteleg cel care m-a intampinat cand am condus-o inauntru. Ma rog, nu chiar tot drumul; doar pana unde mi-au permis sa merg cu ea.
Cel mai rau ma afecteaza incertitudinea. Nu stiu, nu pot sa o vad, iar muzica asta isteric de linistita ma tine departe de zgomotele ei! Sunt oameni care intra dincolo de granita de netrecut. Toti in halate, toti initiati in marea taina care le permite sa treaca de usa asta blestemata si sa se uite la ea, cum asteapta cuminte, goala, sub luminile si privirile si instrumentele si mainile lor.
Sunt din nou poftit sa iau loc. O cafea. Iar. Stiu ca si ceilalti trec prin acelasi chin. Chiar si femeia tanara din coltul opus al camerei. Ea cu care o fi venit?..
... ... ...
"Nu va suparati.."
"..."
"Mai dureaza?"
"Nu, in curand sunt sigura ca va fi gata", ma asigura suportul pentru peruca obosita.
"Mi s-a spus ca nu ar avea de ce sa dureze atat de mult.. pot sa apara complicatii, va puteti interesa, va rog?"
"De ce nu luati o cafea din colt?"
Pentru ca am impresia ca aparatul a ramas fara si ca ar putea sa imprumute din cofeina din mine.
54 de minute. Ireal. Prea mult. Totusi, e mult prea la inceput de drum ca sa apara probleme. Si totusi... Din nou, incertitudinea.
Tipul din fata mea invarte nervos o tigara intre degete. De vreo 15 minute. Pustiul de langa mine se uita prin mobil. E prea tanar pentru asa ceva, dar e bine sa stie cum va fi de acum inainte.
Ies din camera. Afara cerne gri. E rece si e placut. Mi-ar fi placut sa fie si ea cu mine. Nu mai e mult, ma imbarbatez si revin.
Tipul in halat este in camera, cu toate privirile magnet pe el. Pline de speranta.
"Gata, doamna, s-a terminat" si zambeste incurajator.
"Imi pare rau ca a durat atat" completeaza de convenienta, in tmip ce noi 3, cei refuzati inca de soarta, ne reasezam resemnati. Scoate ochelarii, un pix, si isi lasa urmele pe hartiile din fata lui.
Femeia se apropie de el recunoscatoare si strange poseta la brat.
"Totul in regula? Sunt probleme?"
"Nu, totul este ok. Urmatorul ITP, peste 2 ani".
Ma uit la ceas si ma las pe spatarul tare.

No comments: